Rapid Personal

Viata e ca....nu, nu e ca o cutie de bomboane cum zicea mama lui Forest Gump...e ca cale ferata fara capat. Pleci in fiecare zi de acasa cu trenul naveta spre acelasi peron tot pe sina veche si ruginita care te duce in pragul deraierii. Ce dracul ne tine pe sine?! Cumva povestea cu locomotiva mica cu aburi e adevarata si speram ca, candva sa zburdam cu sute de kilometri la bord ca un TGV prin campia murdara ce ne inconjoara zi de zi. Vrei sa fugi, sa nu mai auzi scrasnetele disperate din capul tau cand traversezi din cand in cand cate un pod subrezit al vietii atunci cand ti se pare ca sina din fata ta se termina. Fals, sina nu se termina niciodata si te poarta si spre munti si spre mari si zambete ce te fac sa suieri relaxat si sa-ti ambalaezi motoarele pregatindu-te pentru urmatorul pod vechi. Nu esti singur si te indrepti spre urmatorul macaz sperand ca trenul intalnit va merge cat mai mult cu aceeasi viteza alaturi de tine.

Plai Station 2009

Acum 2 ani intr-o seara de septembrie intr-o gara din Romania mi-am pus problema ca poate locul meu nu e aici in Bucuresti sau pe vreo plaja. Poate locul meu e in Timisoara. Scanteia care mi-a explodat in cap acest gand a fost Festivalul Plai care mi-a deschis privirii calea spre unul dintre cele mai frumose orase in care am fost ever.Timisoara, urban temperat perfect cu istorie si bunsimt, cu cafele matinale in Piata Unirii si cu plimbari nocturne pe strazile de langa Bastion. Festivalul Plai nu este despre muzica neaparat...daca cauti pe afis U2 sau alte staruri o sa te amagesti degeaba; sunt nume necunoscute din toate colturile lumii care te fac sa te misti si sa zambesti iar mai apoi sa le cumperi Cd-urile si sa-i asculti pentru cel putin un an pe repeat in metrou. Muzeul Satului Banatean unde se desfasoara festivalul e un loc unde totul e posibil, unde te faci amic cu arta si invetzi sa pictezi, sa canti sau sa faci jonglerii la workshopurile din timpul zilei.
Asa ca intre 11 si 13 Septembrie haideti sa ne jucam la Timisoara pe Plai Station!

Liber 3/4

E al dracu de cald si simti cum fiecare minut petrecut in orasul asta iti stoarce cate o picatura de energie si de optimism. Fiecare pas, fiecare semafor la care astepti, urmatoarea statie te adanceste in orasul fierbinte alaturi de alte corpuri inerte ca si tine. Ajungi sa te bucuri la o plimbare noaptea pe strazile um pic mai reci odata pustii dar acum pline de armatele de oameni incinse in cautarea portiei de briza salvatoare. Dispretuiesti din priviri orice purtator matinal de valiza de voiaj dimineatza si te amagesti cu vinerea ce o sa vina candva. Aerul este conditionat dar visele nu sunt conditionate de la 9.00 la 17.00 de nimeni... Haideti, plonjati apa este numai buna!

* Acesta este un post ce incurajeaza mersul la mare in defavoarea aerului conditionat de la birou.

White face

Vinerea te scoate din rutina de metroist datorita aparitiei unei noi specii. Corporatistul cu troler. Ii citesti in privre o sclipire de nebunie care sta sa explodeze in valuri odata cu venirea orei 17.00 cand isi arunca badgeul de la gat sde urca intr-o masina si se indreapta catre un nou shot de soare. Esti agitat si nu ai timp sa arzi linistit ca un foc linistit la locul tau, explodezi in weekenduri de libertate si nebunie numai pana luni cand pentru inca cinci zile ingheti sub aerul conditionat si sedinte. Lunea te gaseste pe acelasi scaun albastru de metrou admirand in geamul metroului bronzul capatat peste weekend si privind aproape cu mila la fetzele albe si nebronzate din jurul tau. Vinerea a aproape...ne vedem pe plaja ...white face!

Poveste de Mai

Iti amintesti de parca era ieri. Era miercuri 10 mai 2006. Aveai 21 de ani, plecasei de la facultate sa te vezi cu ea. Totul din jurul tau iti parea dubios ca intr-un atac de panica care sta sa explodeze. Iesi din metrou, ti-e cald esti agitat dar undeva in spatele gandurilor negre , gandul ca o vei vedea te face din nou sa tragi aer in piept si sa faci inca un pas si inca unul. Ii vezi zambetul cum sparge marea de fetze triste, te duci la ea o iei in brate si-o saruti. Nu o sa uiti niciodata acel sarut, amar de dulce, iti va ramane tatuat in creieri ca un numar de identificare ars pe pielea fina a timpului petrecut cu ea. Urasti parcul de la unirii, urasti banca aia verde pe care ati plans amandoi si mai presus de toate urasti podul de la marasesti pe care ti s-a spus cel mai amar adio. Dupa aia trei zile ai avut febra si ti-a venit sa versi parca din tine vorbele dulci pe care nu le-ai zis. De atunci zambetele n-au mai fost la fel, cauti si cauti urmatorul copil rebel sperand ca odata cineva va umple smileyfaceul ramas incomplet atunci.

25

Am 25 de ani, beau trei cafele pe zi, petrec cu prietenii in medie trei nopti pe saptamana, stau la mare aproximativ 20 de zile pe an si mi-e dor. Stiti toate cacaturile cu rezolutii la varste diferite...ma las de asta...vreau sa ma plang! Vreau sa-mi plangeti de mila ca de 3 ani ma duc la job fara feelingul ala de apasare, ca am cea mai buna mama si sora din lume, ca am cei mai frumosi prieteni pe care poti sa-i ai. Bociti pentru mine pe altarul singuratatii ca niciodata nu ma simt singur si parasit si ca mereu este cineva langa mine cu care pot sa impart un zambet. Ce vrea sa zica "poetul" mai sus e simplu ba...mi-e bine. Dar dupa cum stiati deja din episoadele trecute viatsa suge si astfel in fiecare dimineatza cearceaful alb de langa mine este gol la fel ca si cel de langa mama.
Am facut 25 de ani, a fost cea mai frumoasa zi din viatsa mea si multumesc celor care au facut o asa... dar tot mi-e dor...sa avem rabdare.

The simple things

Ne complicam singuri viatza. Acte peste acte, conf-calluri, mailuri, rapoarte, telefoane care suna cand inchizi usa de la birou toate ne complica. Astazi dupa ce-am descoperit linistea unui oras mic, drumul m-a purtat intr-un sat ascuns in soarele baraganului. Va tot ziceam aici de linistea unei plaje pustii dar nu prieteni ...linistea din satul acela era linstea suprema. Din cand in cand o masina bulverseaza viatsa pe ulita iar zumzetul albinelor e ca muzica vecinului data putin prea tare. Cele doua ore petrecute acolo m-au incarcat si m-au facut sa realizez ca lucrurile simple si adevarate sunt cele care ne lipsesc cel mai mult. Ne lipsesc linistea, umbra unui copac si o gura de aer curat.