Am zis!

Ca anul 2010 o sa fie anul zambetului si al shoturilor de optimism administrate in posturi mai dese.

Gand la gand de Craciun

Chiar daca mereu tindem sa evadam in nisip sau in alte zari exista mereu o zi p an cand nicaieri nu e mai bine ca acasa. Craciun Fericit! si nu uitati sa zambiti si in 2010 :)

5 ani 5 luni si 23 de zile

Asta era varsta mea la momentul Revolutiei. Imi imparteam universul intre bataile cu soramea, dezmembratul de jucarii, asteptarea sa vina ai mei acasa si ocazional refuzam sa merg la gradinita. Era frig si eram nervos ca anul asta nu ninsese si sania mea statea ruginita la uscatoria de la etajul 3. Vestile despre revolutie veneau de la televizorul Elcrom, luat prin relatile lui tanti kati, si de la un sir de vecine ce se perindau prin casa noastra jelindu-se si tremurand in halatele grena ca cele de spital. Pe 22 decembrie mama gatise si il asteptam pe tata sa se intoarca de la santier. A venit mai devreme ca de obicei, s-a asezat la masa si i-a zis mamei "e groasa aurico, se trage in draci, am fost si eu acolo". Apoi scoate din sacosa bleumarin un ziar in care erau invelite 3 banane si soramea, raluca, incepe sa se bucure. Cum mie nu-mi plac bananele ii iau tatei sacosa din mana sa scormonesc in ea si mana mi se opreste cand dau de 3 gloante si multe cartuse trase. Imi raman putine mirosuri tatuate in creier dar pana azi nu mi-am putut scoate din cap mirosul acelor cartuse...miroseau ciudat...nush a ce dar cred ca ala era mirosul raului. Seara ce a urmat ne-a gasit pe toti pantru dormind in patul din sufragerie si pe la 8 seara tata impreuna ce nea George au plecat inarmati cu satarul de snitele si facaletul mamei sa apere blocul de teroristi. Pe blocul de vis a vis se vedeau lumini rosii, se aude un foc de arma in noapte, mama ma ia pe mine si pe raluca si ne arunca pe patura verde de de jos "sunt teroristi mama!".

Ziua de 24 decembrie mi-a oferit primele imagini incrustate brutal pe creier; Ceausescu si Elena Ceasusescu zaceau morti langa un zid . Tata cand a vazut imaginile a tras concluzia pentru mine despre revoluite : "ce natie de oameni suntem noi daca ne-am omorat presedintele in ajun de Craciun ca pe un porc"

Le multumesc celor care au avut barbatia sa faca in Romania singura revolutie adevarata din Europa din anii 89-90 si ii consider adevarati eroi pe cei peste 1000 de oameni care au murit in perioada 18-25 decembrie 1989. Eroi nu mor niciodata!

To the airport!

Te-ai nascut in Romania dar oare locul tau e aici?

Incepe sa ma chinuie din ce in ce mai mult intrebarea asta intre lungile statii de metrou. Stiu ca acum ceva timp nu sustineam deloc emigrarea dar stiu ca fiecare are un loc si un scop in viatza. Daca locul tau nu este in Bucuresti si este in Paris sau Londra unde soarele ti se pare ca rasare mai frumos si unde oamenii din metrou sunt mai veseli. Oare o sa-ti gasesti alesul printre cele 22 milioane sau printre cele 6 miliarde de oameni de pe glob? Realizez ca visele sunt proportionale cu marimea "universului" in care traiesti...de ce sa nu think big!... de ce sa tanjesti dupa rasaritul din vama cand poate rasaritul de pe Golden Gate e de 7 ori mai frumos, de ce sa nu explorezi, sa incerci si de abia atunci cand ai vizitat tot "universul" poti sa ramai intr-un loc pe care sa-l numesti acasa savurand zilele ce trec langa cineva drag.

A 12622

O prietena imi spunea ca uraste garile pentru ca ii dau mereu senzatia de adio...ei bine mie imi plac la nebunie garile. La capatul peronului mereu se intampla ceva, mereu se nasc sau se sfarsesc povesti, se plange, se rade, se sare in brate de fericire astfel incat gara mereu traieste prin oamenii care trec si-si lasa stampila intamplarilor traite in ea. Acceleratul 12622 mi-a dat ocazia sa observ ieri seara prin frigul care invaluia Gara de Nord toate povestile de care va vorbesc. Cred ca cel mai intalnit sentiment de pe peroane era dorul celor care isi asteptau zgribuliti de frig iubita, fratele sau copiii. Cand cate un tren intra somnoros in gara si din el coborau oameni, peronul pana atunci intunecat era luminat de sute de luminitze de fericire care se aprindeau in ochii celor care pana atunci asteptasera persoana din acel tren. Rapidul care vine de la Iasi aduce alte povesti ale unor oameni care in momentul in care pun piciorul pe peron nu mai sunt copii si brusc devin din nou oameni maturi, singuri intr-un Bucuresti mult prea rece pentru ei...multi tineri se reintorc de acasa, unde era cald si bine in bratele famililor, la birourile din sticla si la bancile facultatilor care le strivesc visele copilariei in marele oras Bucuresti.
Drum bun!

I want to say...

Ai in general o parere buna despre tine dar din cand in cand te cauti in buzunare si vezi ca-ti lipseste tupeul sau mai academic spus indrazneala. N-ai tupeu in tine! Nu ai tupeu sa strigi cand te doare, sa mergi cand trebuie sa alergi, sa stai sa bei o cafea lunga in loc sa dai un shot peste cap si sa fugi. N-ai tupeu sa spui ce simti, sa-ti demachezi timiditatea in noapte in fata unui pahar de vin. De ce dracu ti-e frica ca in clasa a 2-a cand colegii radeau de tine cand te incurcai atunci cand iti venea randul sa citesti din carte...ridica-te din nisipul pierdut printre frunzele de pe jos si spune! Cand escaladezi Everestul exista riscul sa cazi sau sa-ti indeplinesti un vis realizand ca acolo sus e mai cald si mai frumos decat de asteptai.Indrazniti si mergeti mai departe!

Dintii de lapte

In 2006 anul 2010 mi se parea departe, intr-un alt univers paralel cu universul meu care de abia se construia din nopti albe si mult nisip dar ziua de 27 noiembrie 2006 avea sa schimbe ceva in universul meu...in ziua aia m-am angajat si socK! am inceput sa ma schimb. Da, recunosc ca jobul m-a schimbat dar nu la modul in care mi-a legat de gat cu o cravata bolovanul rutinei. Cei trei ani de cand lucrez aici mi-au pus atata ordine cat trebuia in haosul de nisip care-mi invaluia mintea de adolescnt tarziu. Nu regret nicio dimineata in care m-am dus la birou trist, vesel, mahmur, bolnav sau altcumva si ma bucur ca sunt angajat.