luni, 30 noiembrie 2009

A 12622

O prietena imi spunea ca uraste garile pentru ca ii dau mereu senzatia de adio...ei bine mie imi plac la nebunie garile. La capatul peronului mereu se intampla ceva, mereu se nasc sau se sfarsesc povesti, se plange, se rade, se sare in brate de fericire astfel incat gara mereu traieste prin oamenii care trec si-si lasa stampila intamplarilor traite in ea. Acceleratul 12622 mi-a dat ocazia sa observ ieri seara prin frigul care invaluia Gara de Nord toate povestile de care va vorbesc. Cred ca cel mai intalnit sentiment de pe peroane era dorul celor care isi asteptau zgribuliti de frig iubita, fratele sau copiii. Cand cate un tren intra somnoros in gara si din el coborau oameni, peronul pana atunci intunecat era luminat de sute de luminitze de fericire care se aprindeau in ochii celor care pana atunci asteptasera persoana din acel tren. Rapidul care vine de la Iasi aduce alte povesti ale unor oameni care in momentul in care pun piciorul pe peron nu mai sunt copii si brusc devin din nou oameni maturi, singuri intr-un Bucuresti mult prea rece pentru ei...multi tineri se reintorc de acasa, unde era cald si bine in bratele famililor, la birourile din sticla si la bancile facultatilor care le strivesc visele copilariei in marele oras Bucuresti.
Drum bun!

2 comentarii:

bogdan spunea...

glasul rotilor de tren...

TheFinalCut spunea...

eu am aceiasi senzatie despre aeroporturi. dar desigur, nu e la fel de romantic.... :)

Frumoasa Diaspora :)