A 12622

O prietena imi spunea ca uraste garile pentru ca ii dau mereu senzatia de adio...ei bine mie imi plac la nebunie garile. La capatul peronului mereu se intampla ceva, mereu se nasc sau se sfarsesc povesti, se plange, se rade, se sare in brate de fericire astfel incat gara mereu traieste prin oamenii care trec si-si lasa stampila intamplarilor traite in ea. Acceleratul 12622 mi-a dat ocazia sa observ ieri seara prin frigul care invaluia Gara de Nord toate povestile de care va vorbesc. Cred ca cel mai intalnit sentiment de pe peroane era dorul celor care isi asteptau zgribuliti de frig iubita, fratele sau copiii. Cand cate un tren intra somnoros in gara si din el coborau oameni, peronul pana atunci intunecat era luminat de sute de luminitze de fericire care se aprindeau in ochii celor care pana atunci asteptasera persoana din acel tren. Rapidul care vine de la Iasi aduce alte povesti ale unor oameni care in momentul in care pun piciorul pe peron nu mai sunt copii si brusc devin din nou oameni maturi, singuri intr-un Bucuresti mult prea rece pentru ei...multi tineri se reintorc de acasa, unde era cald si bine in bratele famililor, la birourile din sticla si la bancile facultatilor care le strivesc visele copilariei in marele oras Bucuresti.
Drum bun!

I want to say...

Ai in general o parere buna despre tine dar din cand in cand te cauti in buzunare si vezi ca-ti lipseste tupeul sau mai academic spus indrazneala. N-ai tupeu in tine! Nu ai tupeu sa strigi cand te doare, sa mergi cand trebuie sa alergi, sa stai sa bei o cafea lunga in loc sa dai un shot peste cap si sa fugi. N-ai tupeu sa spui ce simti, sa-ti demachezi timiditatea in noapte in fata unui pahar de vin. De ce dracu ti-e frica ca in clasa a 2-a cand colegii radeau de tine cand te incurcai atunci cand iti venea randul sa citesti din carte...ridica-te din nisipul pierdut printre frunzele de pe jos si spune! Cand escaladezi Everestul exista riscul sa cazi sau sa-ti indeplinesti un vis realizand ca acolo sus e mai cald si mai frumos decat de asteptai.Indrazniti si mergeti mai departe!

Dintii de lapte

In 2006 anul 2010 mi se parea departe, intr-un alt univers paralel cu universul meu care de abia se construia din nopti albe si mult nisip dar ziua de 27 noiembrie 2006 avea sa schimbe ceva in universul meu...in ziua aia m-am angajat si socK! am inceput sa ma schimb. Da, recunosc ca jobul m-a schimbat dar nu la modul in care mi-a legat de gat cu o cravata bolovanul rutinei. Cei trei ani de cand lucrez aici mi-au pus atata ordine cat trebuia in haosul de nisip care-mi invaluia mintea de adolescnt tarziu. Nu regret nicio dimineata in care m-am dus la birou trist, vesel, mahmur, bolnav sau altcumva si ma bucur ca sunt angajat.

The Architecture of Happiness

Hai sa desenam ceva impreuna . Uite facem fundatia aici in intersectia asta cu un prim simplu gest. Din vorbe dulci si sarutari in noapte facem un perete iar printre cearcefurile reci mai facem unul. Pe banci de parcuri tarzii mai construim un etaj si facem ferestrele. Hai sa facem si o mansarda din impreunarea mainilor noastre intr-o seara rece si un acoperis din zambete si vorbe de dor. Ce frumoasa a iesit, cred ca e cea mai frumoasa dintr-o lume.

3.2.1....

Play

Urasc internetul si calculatoarele pentru ca au amutit in zgomot de taste toate strazile. Nu mai aud niciun glas de copil pe strada, niciun tipat, nicio minge sarind in gradina punctului termic. Unde-s vremurile cand ne jucam pana la 11 noaptea vara si jucam frunza de ne rupeam toate hainele. Deveneam eroii blocului la meciurile cu N5 la care si mamele noastre trageau cu ochiu pe geam sa vada cat de fotbalist e baiatul lor. Mi-e dor de o julitura capatata in corcodusul devalizat din gradinita sau de un pahar de apa rece ca gheata dupa un meci de fotbal de langa punctul termic. Linistea din mijlocul zilei este sparta doar o bormasina care-ti tulbura somnul si pana si asfaltul din fata blocului este nostalgic la clipele cand era mazgalit cu bucati de creta sau de BCA. E prea liniste totusi